Gradele de dificultate - scurt istoric

Primul care s-a ocupat serios de evaluarea dificultatii turelor alpine a fost Emil Szigmondy,care a publicat o lucrare in acest sens in anul 1885.In 1894 austriacul Friedrich Benesch si-a prezentat "Ghidul special" in care a folosit pt. prima oara o scara a dificultatii in 7 trepte.El a folosit cifre romane,I pt. cele mai grele iar VII pt.gradul cel mai usor.Foarte curand s-au vazut slabiciunile acestui sistem.Pt. turele extrem de grele,scala nu putea fi "largita" decat cu numai un grad. Benesch s-a decis sa introduca gradul 0 (zero).

In 1914 münchenezii Karl Plank si Hans Dülfer au prezentat mai multe propuneri de imbunatatire a scalei. Plank a fost de parere ca mai bine se folosesc cifre decat cuvinte ca "usor,greu,f. greu" pt a reda dificultatea.S-a referit la Benesch si considerand inoportun sistemul propus de el,a inversat pur si simplu scala.El a optat pt. 5 grade de dificultate bine definite. Hans Dülfer a luat pozitie si a pledat pt. introducerea unei scale cu 5 trepte de dificultate dar cu adaugarea unei caracterizari in cuvinte(usor,greu,etc) pt. ca era de parere ca dificultatile tehnice erau nelimitate si greu de definit.

Abia pe la mijlocul anilor 20 Willo Welzenbach si Adolf Deye au redescis problema.Amandoi erau de parere ca introducerea a inca unei trepte de dificultate noi era iminenta si indispensabila.Welzenbach a definit gradul VI ca o granita absoluta.Prin atribuirea unor ture precise (Furchetta versant nordic si Civetta versant N-V) a fost facuta o greseala care timp de 50 de ani a ramas neobservata.Scala lui putea fi aplicata numai la trasee de stanca pura su nu la trasee combinate sau ture de gheata.Scala lui Welzenbach a format baza tuturor evaluarilor de dificultate aparute ulterior.Ea a gasit adepti in Franta si Italia.Lucien Devies si Domenico Rudatis propuneau un"+" si "-" pt.treptele intermediare de dificultate.

In 1933 vienezul Karl Poppinger a avut o propunere de modificare a scalei lui Welzenbach pana la gradul VIII.

Raimund Schinko a recunoscut primul ca la evaluarea de atunci sunt de recunoscut termenii "catarare libera" si "catarare cu pitoane".El a propagat termenul de "catarare cu pitoane" si a vrut sa faca pt. asta o scala.Propunerea lui nu s-a concretizat.In 1946 s-a format la Viena o comisie care s-a ocupat cu elaborarea unei scale universal valabile.Aceasta scala vieneza are ca baza scala lui Welzenbach.In afara Alpilor incepusera sa se formeze alte scale.

In 1947 la Chamonix a fost o reuniune a alpinistilor si "scoala alpina" a fost" botezata".Conform scalei lui Welzenbach si a adaugirilor lui Rudatis("+" si "-") a fost luata hotararea ca aceasta scala sa fie valabila in toate tarile unde se afla Alpii.Din Franta a venit propunerea ca in legatura cu scala lui Welzenbach sa se introduca o "evaluare de piton" de la A1 la A3.Curand s-a facut remarca ca intre termenii "baterea pitoanelor" si"catararea cu pitoane" ar fi o mare diferenta.

Dietrich Hasse a gandit un sistem complicat pt. "baterea pitoanelor" de la A1 la A3 si pt. "catararea cu pitoane" de la A IV la A VI.

G. Pauli a recomandat gradul VII fara succes.Walter Flaig a fost primul care a recunoscut gradul VII ca fiind o consecinta logica a "scalei Alpilor".

Si UIAA (Union Internationale des Associations d'Alpinisme) s-a ocupat din ce in ce mai mult cu evaluarea gradelor de dificultate.

Sub prezidiul lui Jean Juge s-a intrunit o adunare la Geneva care era compusa din reprezentanti ale tuturor tarilor unde sunt Alpii.Fritz Wiessner a fost omul de legatura cu americanii,englezii si rusii.S-a elaborat baza scalei UIAA publicata in 1968.

In 1970 s-au reunit din nou sub prezidiul lui Wiessner si au elaborat un proiect pt. o noua scala UIAA.



" In toate descrierile trebuie sa fie deosebiri clare intre catararea libera si cea artificiala.O tura sau un singur pasaj sunt trecute la catararea libera numai cand pitoanele,penele,buclele sunt folosite numai ca asigurare nu ca mijloc de inaintare".

Gradul VII a fost respins atunci.





Din pacate nu am alte date de dupa 1970.