Numai doua cuvinte pentru a comunica (Reinhold Messner)"Gradul 7",Munchen 1973

I ascensiune pe peretele nordic Domino



Michel Marchel e francez;el nu vorbeste germana , eu franceza.Ca intr-un joc interzis ne schimbam la fiecare 30 minute.Nimeni nu scotea un cuvant.Era cald,zapada era moale.De pe peretii din stanga si din dreapta porneau din cand in cand avalanse care sfasiau linistea noptii cu zgomotul lor infernal.Chiar marginile morenelor pareau sa ne astepte cu cine stie ce uneltiri viclene.Un paraias iesea intr-o liniste misterioasa din ghetar si curgea disparand in intunericul de nepatruns.Sclipirile peretilor de gheata ai muntilor Triolet,Courtes si Domino strapungeau intunericul si stateau deasupra ghetarului cu o anume putere.Mergeam al doilea si incercam sa-mi scot pulovarul cu miscari violente si ritmice.Pentru a reusi acest lucru tineam rucsacul in mana cealalta.Deodata,Michel se opri si spuse vesel : "Mare rahat !".

Abia am inteles ce spusese desi o spuse pe nemteste.El porni mai departe,pe o portiune inspre muntele Domino unde cazuse o avalansa.In dupa amiaza de dinainte m-a corupt la o prima incercare in sus pe peretele Domino.Cum era prea tarziu sa urci pe jos pana la cabana,Michel l-a rugat pe unul din prietenii lui sa ne duca cu elicopterul la cabana din Argentiere.

Zborul m-a impresionat enorm;cand pluteam langa peretele nordic al Droitilor,mi s-a facut pielea de gaina,asa de abrupt era.In caldarea Argentiere -asa se zice - sunt cei mai frumosi pereti de gheata si probabil si cei mai grei;unul langa altul :Aguille Verte,Droites,Courtes si Triolet...par a se intrece in forme abrupte si inaltime.Peretele Domino pare micut si neinsemnat in stanga lui Triolet.Din elicopter imi explica Michel ruta planificata,atata cat ne puteam intelege prin limba exprimata de o multime de cuvinte in limbi diferite si mai ales prin semne.Mi-a povestit ca au fost cateva echipe care au incercat urcusul,francezi mai ales.

Pana la ora 1 in noapte am ramas treji,apoi porniram,nedormiti,obositi.

"E prea cald" spuneam.Dar Michel nu intelegea,baga manusile in buzunarele pantalonilor si lasa pioletul sa atarne liber in aer legat de incheietura mainii.De fapt nu parea deloc obosit ci plin de energie si vointa.

"Mare rahat !",spuse el la marginea prapastiei."E prea cald",ii spuneam din nou.Totusi Michel nu se intoarse.Ochii sai cautau linistiti buza prapastiei.Apa picura si turturii cadeau cu zgomot ascutit. "Imposibil !" i-am strigat.Atunci sari de sus prin locuri neumblate si cobora panta de gheata.Am sarit ca niste spirite in gaura nenorocita de sub noi."A trecut!" am stigat pt a ne recapata curajul.

"Mare rahat !"

In rest nu iesea nici un alt cuvant din gura francezului.Numai in ochii sai era o fulgerare curajoasa,nelinistita."Nu merge!",am repetat incercand sa dau vocii mele o tenta de lipsa de speranta.Michel ma privi prietenos numai.Hotarat sa renunt,am aruncat rucsacul in zapada si am coborat din nou panta.Michel ma urma,dar si pe fata lui se citea o expresie de nehotarare.Stiam ca daca voi incepe sa-i explic totul acum,o sa inceapa sa dispere.De aceea mi-am invins frica si i-am dat vocii mele un ton curajos : "poate merge pe dreapta !".Pt ca ica tacea,,i-am dat de inteles ca nu era decat o singura varianta : hornul de gheata de deasupra noastra.Am coborat din nou pana la rucsacii nostri de sub hornul de gheata si faceam semne in sus.Michel se si apuca de treaba,se apleca deasupra rucsacului.Scoase coltarii,ceva pitoane,fructe uscate si un piolet.Isi lega coarda,lua rucsacul si lasa capul pe spate si se uita fix la horn.

"Mare rahat !"

L-am aprobat si m-am uitat in ochii lui.Se departa de mine si-si tintui privirea la gheata umeda de deasupra noastra.Tacu o clipa,apoi se intoarse spre mine si incerca sa rada,dar stransoarea hamului la piept nu-i dadu voie decat sa faca o grimasa ofensatoare care in lumina inserarii paru neobisnuita si ciudata.

"Vreau sa incerc..." spuneam pt ca bagam de seama ca-si pierduse toate sperantele.

"Direct ?"

"E singura posibilitate !"

"Mare rahat !"

Infipsei coltarii cu grija si incercam sa alung frica care ma cuprindea vorbind cu propria-mi persoana.Michel statea jos,nu intelegea nici un cuvant,dar asigura.Nici un piton nu tinea,asa de moale era gheata."Bravo!" striga Michel cand ma vazu pe buza prapastiei.M-am indepartat putin si i-am facut semn cu pioletul.Mai sus m-am catarat pe un mic perete de gheata si am fixat doua pitoane-surub,plus un piton lung de gheata.Michel ma ajunse din urma si fu de parere ca ar trebui sa continui.Cu mare drag i-as fi predat lui sefia pe a doua lungime de coarda si i-am spus sa fie cap de coarda.Lasa capul pe spate ca sa observe pe indelete inclinarea peretelui de gheata.Foarte mare inclinare si pe deasupra era si neted ca o sticla.Cand am vazut ce mina face,i-am luat locul si am inceput sa urc pieptis.Varfurile frontale ale coltarilor faceau priza buna.Cu fiecare lungime de coarda ne asiguram si socoteam cat de sus urcasem.Mai sus,gheata era buna si nu chiar asa de neteda.In acesta dupa amiaza o sa atingem varful.

Michel porni pe prima lungime de coarda in stanca.Miscarile lui erau calculate si exacte,era placut sa-l observi de jos.Putin mai tarziu,cand stateam pe varf,bagaseram de seama ca uitasem pasapoartele in Chamonix.

"Mare rahat !",zise francezul pe nemteste.

Totusi am trecut in partea italieneasca timp de cateva ore spre Courmayeur si ne-am bucurat de-a dreptul grosolan cand granicerii ne-au lasat sa trecem fara acte.

"Mare rahat !",spuse francezul drept multumire.