Poveste alpina la 6.000 de milimetri

Asta e o poveste la care visez de mult timp... Se face ca intr-o zi ies pe balcon si o floare imi insenineaza dimineata...o floare draga mie, simbolul drumetului, pe nume popular albumita, albumeala, steluta, flocosele, floarea reginei, floarea muntilor, in denumire latineasca "leontopodium alpinum"...

Ma uit la ea si imi amintesc fiecare secunda care a trecut de atunci de cand am vazut-o prima oara la munte, printre abrupturi. Stiam ca exista, dar nu o vazusem decat in poze. Un gand imi incoltise atunci: sa o domesticesc, sa am una singura, numai pentru mine. Cu toate ca eram copil, am rezistat ispitei de a o rupe numai ca sa o am in ierbar. Ai mei, privindu-mi chinul, imi fac odata un cadou de ziua mea. Nu stiam ca ei scrisesera unui vechi coleg de studii, din Mongolia. Asa ca ma pomenesc dimineata cu un plic pe noptiera. Cand l-am deschis, am gemut, era o felicitare cu o floare de colt uscata, venita tocmai din stepa mongoleza. Am gemut de uimire, de bucuria cadoului nepretuit dar si de durere, de parca eram un ierbivor care primea fan uscat in loc de iarba verde si gustoasa...dar eram prea miscat de bucuria alor mei ca sa le stric placerea. Stiam ca in Mongolia le mananca oile si caprele, ele crescand peste tot, ca la noi papadiile... "Intr-o zi..."...visam...

Cautam informatii: tot ceea ce gaseam este faptul ca planta are floarea "antodiu compus", fructul achena, faptul ca ea creste la inaltimi...dar nimic concret...

Acest desen imi mai arata cate ceva dar...
Stateam zile intregi cu felicitarea pe genunchi, o pastram ca pe o icoana. Ea imi mangaia sufletul in zilele noroase si in noptile de iarna ma purta cu gandul pe poteci alpine... Aveam o floare de colt, o mica minune a naturii. Un fir de iarba paslos cu o stea la un capat, era gingasa cum numai florile maiestre pot fi. O floare, nu mi se parea ceva neobisnuit atunci, asa credeam eu, dar imi atragea privirea ca un magnet. Sa fie vraja muntilor sau o particica din munte era in sufletul meu? Eram mandru ca aveam una, venita de departe numai pentru mine si nu spuneam nimanui ca am asa ceva acasa, in parte sa nu creada ca am rupt-o din munte, pe de alta parte era secretul meu de copil... Ii ascultam pe altii cum povesteau ca au vazut una pe nu stiu care varf dar nu reusisera sa se apropie de ea... Eu? Radiam de fericire , stiam numai eu de floare si ma simteam special, un norocos...era numai a mea!

La inceput nu vazusem nimic special la ea, stiam ca e rara numai, un simbol...ganduri de bucurie, nestiinta, mandrie de copil. Dar toate aveau sa se schimbe...daca as fi stiut atunci! Imi plac nespus de mult florile, dar nu indrazneam sa visez la una vie, nu vroiam sa o rup din locul ei si oricat de mult imi doream una, nu ma lasa inima sa bag sapa! Asa se intampla ca imi dau seama ca nu voi avea niciodata o floare vie si imi curgeau lacrimi amare. Avusesem alte experiente cu flori de la bunicii de la tara, nici ele nu cresteau in ghiveci. Un vis de copil se sfarseste in lacrimi... Ma multumeam sa plec la munte si cand gaseam una nu ma desparteam de ea cu orele, admirandu-mi visul care devenea realitate pentru scurt timp. O consideram a mea, o mangaiam cu privirea...si mai stergeam o lacrima. Se intampla cateodata sa stau cateva zile prin preajma si zilnic ii faceam vizite de prietenie. Mai vedeam lume cu cate o floare la rever si tremuram pentru floarea mea, caci o gasisem eu si cu asta basta, era a mea! Era acolo mereu, pana intr-o zi, cand am descoperit crunta realitate... Ma alina gandul ca mai sunt si altele, mai bine ascunse prin inaltimi. Timpul trece si in cele din urma ajung sa le vad si pe acestea. Da...mai erau! Tot asa, albe, pufoase... Cautam prin carti informatii despre ea dar mare lucru nu gaseam. Imi incolti iarasi gandul din copilarie. Cum sa fac, cum sa nu fac, sapa nu intra la socoteala. Ma uit la felicitarea cu pricina... Evrika! Sar la ai mei: "trebuie ca maine sa trimiteti o scrisoare in Mongolia, asa ca...musai sa o compuneti azi"! Ai mei stiau ca o impotrivire nu are sorti de izbanda si s-a trecut la compunerea textului. Pana la urma, ideea nastrusnica i-a facut si pe ei sa fie de partea mea. Stiam ca scrisoarea face 1 luna pana in Mongolia, 1 luna dus, 1 intors, doua saptamani de gratie... Trec trei luni, nimic. Intru in sevraj postal, asa tocisem cu privirea cutia de scrisori. Trec apoi ani si imi luasem gandul. Gasesc ceva pe net dar tot fara sperante. Apoi un amic...imi da un link...fac o comanda tot fara sperante... Ajung acasa, gasesc un plic...litere chirilice, stampila de Mongolia! AU! Visul meu era pe jumatate implinit! Asa cum necazurile nu vin niciodata singure, se dovedi ca...nici bucuriile nu fac exceptie de la regula! In cutia postala gasesc un plic din Canada! Caut repede informatii pe net, le astern pe hartie tot ce era pe forum-uri si se contureaza un plan de lupta. Rasadnita, amestecul de pamant (reteta proprie datorita informatiilor filtrate!)...si semintele! Trece cam o saptamana, rasadnita e verde!

Prin cate chinuri am trecut, caci nu stiam multe, numai eu stiu! Munca aducatoare de placere (rasadnita, pamantul, insamantarea), toate acestea m-au obosit teribil psihic, nervii fiind intinsi la maximum. "Daca nu-i bine asa"? Tot soiul de intrebari si supozitii. Dupa ceva timp, constatand ca nu incoltesc semintele, am schimbat tactica. Iarasi cautari pe net, privit de poze...si gasesc solutia salvatoare! Iarba era secretul! Incerc sa reconstitui peisajul montan cu solutii artificiale. Asteptari febrile si nu mica a fost bucuria cand dupa un timp retina trimise creierului spre procesare culoarea verde a semintelor incoltite.

Tot nestiutor eram in cresterea acestor flori! Acum ce va urma? Alte conditii trebuie indeplinite. Care? De asta imi dadusem seama cand au inceput unele sa se ofileasca si le-am pierdut. Iarasi calcule peste calcule si se pare ca gasisem solutia, de fapt conditiile trebuie indeplinite intocmai. Cum realizez conditiile acestea? Gasind cauza ruperii florilor, incerc sa remediez situatia. Tare firave sunt plantutele, cat un fir de par daca nu mai subtiri, si eu le crezusem mai rezistente decat sunt. Apa era problema, de fapt nu ea, ci starea ei naturala. Gasesc pe net un aparat care ar rezolva cat de cat problema dar pretul nu ma incanta deloc. Intram in necunoscut si nu aveam chef sa arunc pe geam sute de euro. Oricum era o improvizatie, caci nu as fi reusit sa reconstitui conditiile montane decat in mica parte, dar incercam. Am visat ceva intr-o noapte si dimineata ma gasi trebaluind prin casa, mesterind ceva. Tot rezolv eu cumva... Instalatia fiind gata, o montez si spre bucuria mea, functioneaza. Bucuria creste si mai mult cand vad ca plantele raspund afirmativ straduintelor mele si imi daruiesc primul rand de frunzulite.

Aha...incepusem sa banuiesc o serie de conditii care trebuie indeplinite, una dupa alta...si toate trebuie sa mearga snur. Nu era vorba de un fir, doua, ci de toate plantutele aproape care sufereau, deci banuiam bine! Cam migaloasa munca asta, dar ce nu face omul sa isi vada visul implinit! Urmeaza al doilea rand de frunzulite, apoi al treilea. Florile tot verzi, fara pasla. Incepusem sa intru la banuieli. Mai lipsea ceva in angrenajul acesta...iar cautari... Lipsea ceva din amestecul de pamant si am completat imediat, norocul meu ca am gasit ce trebuia. Oare va avea efect? Si inca ce efect! Parca udasem cu apa vie! Plantele se inzdravenesc, cresc, fac pasla, bucuria mea e fara margini!. Lipsa acelui "ceva" din compozitia solului imi dadea batai de cap.

Mai am seminte, primisem din doua parti. Iau cateva dintr-un plic, cateva din celalalt plic, un melanj canadiano-mongolez. Incerc un experiment. Alta rasadnita, alt pamant, cu tot ce trebuie, instalez iar acea improvizatie de care spuneam. Avand acum ceva experienta, totul mergea usor si iar am plantute... stau acum linistit, caci de cele mai mari din seria trecuta are grija soarele acum. In mod voit, renunt la o conditie sa vad ce se intampla...urmare clara...ofilire... Cat mai pot si am timp, asigur si acea conditie, plantele se inzdravenesc. Trec la faza a doua, renunt la alta conditie si cum banuiam, urmeaza ofilirea...renunt la alta conditie, aceeasi urmare. Rezultat: pentru incoltire, samanta trebuie sa beneficieze de anumite conditii, apoi pana la 10-12 zile alte conditii si cam pana la 1 luna alte conditii care toate trebuie sa urmeze snur una dupa alta fara nicio perturbare, altfel adio planta! Si pe munte la fel cred eu! Daca natura face in asa fel incat sa lipseasca o conditie, adio planta, o pierzi din peisaj...o simpla ploaie poate omora floarea...Va spuneam de iarba...acum am vazut ce conditii creaza, eu incercand sa o suplinesc artificial, am vazut ce efect are. Mai sunt flori pe pernite (iarba) in crapaturi...acolo le apara altceva...dar in locuri golase si expuse nu am vazut. Experienta de acasa imi spune ca nici macar semintele nu ar incolti.

Cam pana la 1 luna, este dificila dezvoltarea plantei, plina de primejdii. Atingand varsta asta, grijile dispar ca prin farmec. O urmaresc zilnic, cam pe la 3 luni, odata cu venirea verii pe creste, planta formeaza pasla, numai daca solul contine acel "ceva" si daca un alt "ceva" nu este in exces. Lipsa paslei va face foarte dificila cresterea, dupa cum urmeaza sa povestesc. Rolul ei din observatiile mele: in rol secundar protectie de frig si soare, in rol principal captarea apei. Mii de particule de apa se aduna pe frunze si se scurg sub forma de picaturi inspre baza plantei. Cam greu cred eu ca pasla are acum rol de protectie contra soarelui, caci ea rezista fenomenal de bine la soarele si caldura din Bucuresti.

Nu cunosc problema ultravioletelor, este posibil ca pasla sa joace totusi un rol de respingere a lor. Pasla, cu perii indreptati spre planta conduce apa sub forma de picaturi absorbite din umezeala aerului in zilele calde de vara. Ce uitasem sa spun este ca toata planta creste firava si pipernicita in lipsa acelui "ceva" din pamant, pasla neformandu-se nu o poate ajuta in perioada verii si in cele din urma planta moare. Sa nu credeti ca pasla aia se uda cumva. Ramane uscata ca si cum ar fi fost stropita cu "water repellent" pentru geci de munte. Curg picaturile pe ea de toata frumusetea! Ele stau in soare plin si am masurat temperatura solului, nu va spun la cat a ajuns...ca nu o sa credeti. Nimic, planta rezista fenomenal. Petunii, craite, zorele, regina noptii, ficusi, palmieri si altele, toate sufera de caldura numai florile de colt zambesc...dragele mele! Se pare ca in curand voi renunta la petunii si alte asemenea... Faptul ca pasla are rolul de care spuneam, mi s-a accentuat convingerea atunci cand am renuntat sa ud plantele in mod normal si am folosit numai stropi picati de sus. Cu cat se usca pamantul mai mult cu atat pasla devenea mai groasa si mai deasa. Daca vara a rezistat foarte bine, toamna cu schimbarile de temperatura, diferentele mari intre zi si noapte (ca pe creste) ii priesc de minune si planta isi arata adevarata splendoare. Toata vara, numai cele de colt, au fost atacate de tot felul de paduchi si am folosit un insecticid. Nimic special, planta a rezistat bine. Cel mai rau a fost un paianjen rosu pentru care nimic nu este bun de combatut si am pierdut ceva plante. Odata cu formarea paslei, pe la 3 luni, planta formeaza si lastari la baza, ca o tufa, cam 10-12, toti cu tija florala. Asta dintr-o singura samanta.

Se termina primul an pe creste si planta adoarme pana in primavara, rizomul paslos o apara de inghet. Vine primavara si planta iese din nou, face pasla, lastari... cresc lastarii si...pasla se retrage, de ce nu stiu. Planta are poate nevoie de ceva din compozitia paslei sau pur si simplu de energie suplimentara pentru a inflori. Tija florala creste si pasla apare la flori, nu pe frunze. Acum cred ca pasla are rol protector pentru polen dar si inca un alt rol: floarea e vizibila de departe si atrage ganganii zburatoare pentru polenizare. Protectie contra soarelui, ploaie, frig, vant, cum e pe creste. Ce rol ar mai avea pasla? Sa ne bucuram noi de floare privind-o caci este tare frumoasa! Semintele se coc vara, cad si incoltesc in primavara. In primul an floarea face rozeta de frunze dar infloreste in al doilea an. Rozeta de frunze cam de 5-15 cm in diametru si tot la fel in inaltime. Vara scurta pe creste, nu-i da voie sa infloreasca in primul an si de aceea ea s-a acomodat la inflorirea in al doilea an. Fara "somnul de iarna", ea infloreste, isi consuma energia si moare. Vrei nu vrei, trebuie sa ii acorzi odihna daca vrei sa te bucuri de ea cam 7-8 ani. Planta creste greu, cam 0,5 cm / luna. Dar odata pornita, nimic nu o mai opreste. Rezista la intemperii de tot felul, cum spuneam, insecticidul nu o afecteaza, rareori vezi o floare asa de puternica. Or fi la fel si celelalte care cresc printre nori, dar nu le-am studiat. Apoi...in timpul verii, tija florala se ridica din rozeta de frunze, iesind din iarba. Cand se desface, floarea e ca o steluta parca desprinsa din povestile cu zane, acea steluta din varful baghetei magice... Floarea este compusa... pierdusem multe, caci nu merg transplantate, au supravietuit numai cele "nemiscate" din locul incoltirii.

Acum ca veni vorba de floare, denumirile latinesti au fost date de Carl von Linne, dar nu dupa inrudiri, ci dupa cum i se parea lui ca ar semana, ca sa spun babeste. "Leontopodium alpinum"...leontopodium ar suna latineste dar e denumire venita din greaca veche dar e formata din "leon" si "podium" adica ..."urma de leu" alpina. Ce i s-o fi parut ca floarea seamana a urma de leu...?

Ce mai contine planta, nu stiu. Cert este ca gasesti pe piata tot felul de produse ca sampon, alifii, sapun, creme, lotiuni din flori de colt. O fi numai marketing? Nu stiu. Insa daca stau si ma gandesc cate flori de pe branele muntilor se folosesc in medicina, as zice ca leontopodium-ul are si puteri vindecatoare. Un lucru e sigur: ii plac pisoiului meu nespus de mult si trebuie sa le pazesc strasnic. Din toata jungla de flori de pe balcon, l-am surprins tocmai in "zona alpina" mestecand tacticos...urmarea? I-am bagat doua degete in ceafa si l-am ridicat in aer, primind bobarnace la poponet. Da' ce, e salata floarea mea? Fara succes, cum eram neatent, se repezea in ele asa ca a trebuit sa inchipui pe balcon undeva sus niste brane si fisuri in stanca formate din etajere si ghivece suspendate...uite cum florii domesticite ii sunt sortite tot locuri inalte ca pe crestele muntilor, sa simta gol sub picioare si stele deasupra... Acum e liniste... Ce va urma? Povestea alpina de la 6000 de milimetri deasupra asfaltului se va incheia deocamdata aici, cu "cortina trasa si cu usile inchise", cu promisiunea ferma de a reveni cu detalii... Deocamdata ma bucur de flori si de reusita, incercand totodata sa perfectionez tehnica si intelegerea dezvoltarii plantei, caci banuiesc eu, pamantul mai trebuie sa contina ceva anume de care voi face rost pentru la anul...intentionez sa gasesc un locsor departe de ochii lumii, un locsor numai al meu, undeva greu de ajuns, unde viitoarele flori vor zambi soarelui. Voi merge mereu acolo sa le admir, dar cu siguranta nu voi duce toate semintele pentru ca inima nu ma va lasa sa nu ii fac o bucurie vreunei amice sau unui amic apropiat... In rest, cele cateva zeci de fire de acum pe care le am, isi vor continua drumul in viata destainuindu-mi multe lucruri pentru a fi povestite. Iarna asta va trece greu, caci urmeaza sa montez alte rasadnite, sa fac alt amestec de pamant si mai ales experienta de anul acesta ma va scuti de greseli de cultura in viitor si sper ca toamna care vine sa am balconul plin de stelute albe si pufoase...