Sens si nonsens

"Nimeni nu poate verifica spusele unui alpinist. Cand spune ca a facut la liber intr-o zona inalta un traseu care pana atunci a fost facut numai cu ajutorul echipamentului specific si ca a ramas agatat de un singur deget de un piton deasupra prapastiei...trebuie sa-l crezi - oricum nu primeste nici o cupa pentru acest lucru."

Georg Kleemann,1978

Muntele. Tin minte ca l-am vazut prima oara din tren, in drum spre verisorii mei. Scaldat in lumina soarelui, ma chema. Il priveam fascinat, nu mai auzeam nimic, nu mai intelegeam nimic din ce se vorbea in jurul meu. Sufletelul meu de copil zbura aidoma unui vultur deasupra crestelor, pe alocuri inalbite. Nu intelegeam mare lucru din ce mi se intampla, erau niste sentimente amestecate...Eram fericit. Plecasem de acasa, lasasem tot ce era monoton in urma mea. Gradinita, prietenii, totul. Era cald si campia prin care trecea trenul mi se parea nesfarsita, vesnic acelasi lucru, incepusera sa-mi oboseasca ochii si sufletul. Totul era lin, monoton, sufletul meu tanjea dupa ceva ce nu parea sa vina. Oare ce trebuia sa vina, nici eu nu stiam, dar asteptam...

Apoi i-am vazut de departe cum se apropiau. Oare era totul ca o iluzie, o amagire?

Nu, ei se apropiau, erau reali, sufletul si ochii doreau acest obstacol, nu erau amagire! Simteam cum trenul gafaie, ii vedeam cum rasar si cresc necontenit, inalti, tot mai inalti si eu radiam de fericire...Nu as putea descrie in cuvinte si nici nu vreau!

Plecasem de acasa...de fapt nici nu stiam atunci ca nu plecasem ci ma intorceam acasa. Muntele imi zambea si eu ii raspundeam la fel. Taceam eu, tacea si el. Cand inchideam ochii, il vedeam cu ochii mintii...il iubeam, ce stiam eu de iubirea muntelui atunci? Era un sentiment de copil, unul senin, simplu, nevinovat, neconditionat. Trenul mergea si eu ma intrebam incotro merg, de ce ma indepartez de el...atunci imi stergeam prima lacrima din dragoste. Eram copil. Putin mai tarziu, pasii imi rasunau in catedrala padurii, totul mi se parea imens, la fel de imens ca bucuria mea. Eram in mijlocul a ceea ce doream demult, il vedeam cu ochii mintii, il visam noapte de noapte. Acum eram aici!

Fericit! Nu ma mai saturam sa ma uit in jur, sa ascult pasarelele, jocul luminii ma fascina...Parca lipsisem o multime de timp, dar nimic nu se schimbase in timpul acesta in care lipsisem, eram sigur, desi eram pentru prima oara acolo. Vedeam lucruri pe care in visul meu le mai vazusem candva, erau...nu as putea sa gasesc un cuvant care ar putea descrie aceste sentimente de copil, orice cuvant ar fi prea simplu si prea sarac. Iubeam.

Urcam incet, poteca imi fura din cand in cand atentia, doream sa ajung acolo sus sa vad ceea ce vazusem in vis, nici macar nu mai era greu, caci poteca isi pierduse rolul de obstacol si devenise mai mult un sprijin pentru piciorul care urca necontenit spre culmile muntilor cufundati in lumina rosietica a inserarii. Inca putin si-mi realizez visul...ajung sus...ah ce priveliste...era...ce cuvant ar putea descrie?

Eram acasa... nu stiam atunci asta. Era un sentiment coplesitor, nu se auzea nimic...ba da...parca auzeam ceva, din prea multa liniste, un fior necunoscut dat de maretia locului si de frumusete coplesitoare. Iubeam acel ceva, acel fior necunoscut pe care ma temeam sa nu il pierd...Iubeam...

Pasii ma poarta pe poteci...beam un ceai in fata cabanei si ma uitam la munte. Il iubeam. Oare ce ar insemna dragostea? Muntele este o dragoste. Unica dragoste. Muntele este ca un intelept batran, te copleseste...te face sa te simti cand mic, nespus de mic, cand mare, foarte mare, stapanindu-l cu putere. Pe munte am plans, am ras...iubirea care nu te risipeste ca sa te adune din risipiri nu poate fi iubire...

Intuneric in camera si afara. Era intuneric si in sufletul meu, cunoscusem cuvinte ca piolet, coarda, carabiniera, coltari, grade de dificultate, premiere...citisem mult despre ele, eram captivat de ele, nu stiam ca ele imi vor provoca durere...o durere launtrica, de nesuportat. Aveam altele in cap, ce si cum se foloseste, de ce, cand, timpi, trasee si cate si mai cate...crescusem, nu mai eram copil, eram atent la maruntisuri de genul acesta care imi otraveau sufletul fara sa stiu. Desi ma bucuram de orice revenire acasa, parca lipsea ceva...nu eram sigur de nimic, pierdusem acel ceva care sa-mi ofere clipa de bucurie. Cautam acel ceva, era ca o melodie pe care o uitasem, o melodie unica ale carei acorduri le uitasem...

Asta pana intr-o zi cand am spus ceva despre un peisaj...am spus un cuvant care sa-l descrie. Suna atat de strident si era atat de banal incat mi se facuse scarba. Imi dadusem seama ca nu mai eram copil si ma durea. Ma durea lipsa acelui fior necunoscut pe care-l avusesem candva. Imi dadusem seama ca tot ce invatasem despre tehnici, echipament, cultura muntelui nu imi alinau durerea provocata de lipsa acelui sentiment. Nu mai era ca inainte...spuneam "frumos, super, minunat", niste cuvinte atat de banale si de seci, inchideam acel sentiment intr-un invelis artificial si nu-l lasam sa-mi inunde sufletul...uitasem sa fiu copil, un copil care inca nu vorbeste dar care ar vrea sa spuna ceva...da...acel sentiment pur, copilaresc, nevinovat pe care il ai atunci cand nu poti spune ceea ce gandesti dar il simti cu atat mai tare.

Da, uitasem sa mai fiu copil...

Toti spunem ca iubim muntele, ca este dragostea noastra. Cea mare. Oare chiar asa o fi? Dragostea...cum simti aceasta dragoste nu scrie in nici o carte din lume, asa ca nu pot explica. Ea exista si daca ne-a iesit in cale, nu am reusit sa o pastram. Astazi iubim cifrele, normele, categoriile, recordurile si nu propriul suflet de copil.

Am uitat sa fim copii. Hai sa ne aducem aminte.